loading...

Însărcinată, a mers să facă ceea ce credea că va fi o ecografie de rutină. Când a început să se uite pe ecran, doctorița s-a schimbat la față. S-a uitat șocată la femeie și i-a spus cu glasul tremurat:

loading...

Soții Oksana Kobeletskaya (36 de ani) și Serghei Kobeletskaya erau extrem de fericiți pentru că urmau să aducă pe lume un nou membru al familiei, un frățior sau o surioară pentru fiica lor de 3 ani.

Însă când femeia a mers la una dintre consultațiile de rutină, medicii i-au spus probabil cea mai șocantă noutate din viața ei.

„Totul era ca de obicei: abdomenul gol, gelul și senzorul. Dar când a început să se uite pe ecran, doctorița și-a schimbat expresia feței, iar eu m-am speriat foarte tare” — își amintește Oksana. — „ Îmi amintesc cum ea a început să numere cu voce tare feții, spunând că pentru aceasta ar trebui să mi se ofere o casă pe litoral…”

În sfârșit, medicul a pronunțat rezultatul: ecograful a arătat clar cinci feți! Nașterea unor cvintupleți fără fertilizare in vitro este un fenomen foarte rar: 1 caz la 55 de milioane. Și în timp ce Oksana încerca să accepte noutatea, medicii discutau entuziasmați despre pacienta lor unică. Majoritatea colegilor lor nu vor vedea așa ceva în întreaga lor viață!

„Eu nu reușeam să înțeleg ce se întâmplă cu mine. Aveam impresia că visez și că îndată mă voi trezi” — își amintește femeia. Viitorilor părinți le-a fost destul de dificil să accepte această noutate șocantă. Doar toate planurile, pe care ei le gândiseră pentru viitor, trebuiau deja să fie schimbate… Însă ei nu aveau de gând să renunțe la un asemenea dar al destinului.

Travaliul a început în a 30-a săptămână de sarcină. Când a ajuns la spital, Oksana era deja așteptată de opt medici și asistente de la maternitate. Mai târziu ea își amintea că medicii o tratau ca pe o vază de cristal — cu foarte multă atenție.

loading...

Trei băieței și două fetițe au apărut pe lume prin cezariană. În ciuda temerilor medicilor, toți cinci erau sănătoși, chiar dacă inițial aveau nevoie de îngrijiri suplimentare.

Evident, imediat după ce s-au născut, Dariya, Aleksandra, Denis, Vladislav și David au devenit vedete. Nașterea lor este unicul caz cunoscut din Ucraina.

Sursa

loading...

A întâlnit-o în 1972 și nu a mai văzut-o niciodată de atunci. Ce i-a scris după 43 de ani femeii care i-a salvat viața

loading...

Un bătrân a publicat o scrisoare emoționantă care speră să îl ajute să dea de urma unei femei pe care a întâlnit-o în 1972, când era pe punctul de a se sinucide. A fost o întâlnire de doar câteva ore, într-o zi ploioasă, dar care i-a schimbat destinul.

Întâmplarea a avut loc în 1972, în New York. Fost pilot în forțele militare americane, bărbatul era în depresie după ce participase la un bombardament în Vietnam. Iată ce i-a scris femeii care i-a salvat viața:

„Te-am întâlnit pe o vreme ploioasă în ultima zi a anului 1972, aceeași zi în care plănuisem să mă sinucid.

Cu doar o săptămână înainte, la cererea lui Richard Nixon și a lui Henry Kissinger, am zburat peste Hanoi într-un avion B-52, de unde am aruncat 48 de bombe. Nu știu câte case am distrus și câte vieți am luat, dar în ochii superiorilor mei eram un adevărat erou.

În ajunul Anului Nou, stăteam în apartamentul meu cu o sticlă de whisckey aproape goală în față și cu un sentiment crunt de vinovăție, care îmi măcina sufletul. Când sticla s-a golit, am plecat să îmi cumpăr alta și mi-am promis că la întoarcere o să mă ucid cu una dintre armele pe care le aveam în casă.

Am sfârșit prin a mă plimba ore în șir pe stradă fără să știu încotro mă îndrept. Mergeam de-a lungul străzii Hanover, când din cerul gri și mohorât a început să cadă o ploaie măruntă, dar grea. O ploaie care parcă încerca încet, încet să îmi spele toată vina care atârna ca un plumb pe umerii mei. Nimic, însă, nu îmi putea alunga sentimentul de vinovăție, așa că am decis să mă întorc în apartamentul meu.

Atunci te-am văzut pe tine.

Stăteai adăpostită sub balconul de la Old State House. Purtai o rochie de gală, care deopotrivă părea regală și ridicolă. Părul tău castaniu era pieptănat pe o parte și o galaxie de pistrui îți prăfuia umerii. Nu văzusem niciodată ceva mai frumos!

loading...

Când m-am alăturat și eu sub balcon, m-ai privit cu ochii tăi mari și verzi. Te-am întrebat dacă ești în regulă și mi-ai răspuns că ai avut zile mai bune. Apoi te-am întrebat dacă vrei să mă însoțești la o ceașcă de cafea. Drept răspuns, m-ai luat de mână și ne-am dus într-unul din barurile de pe colț, unde am discutat întocmai ca niște vechi prieteni.

Am râs, ne-am lamentat, mi-ai povestit despre logodna ta cu un bancher pe care nu îl iubeai, eu nu ți-am povestit despre Vietnam, deși m-am confesat cu multe altele, însă mi-am dat seama că vedeai lupta de viață și de moarte din interiorul meu. Totuși, ochii tăi nu ofereau niciun dram de compasiune și m-am îndrăgostit de tine pentru asta.

După aproximativ o oră, m-am scuzat și m-am dus la toaletă. Am stat acolo câteva minute, m-am uitat în oglindă și m-am întrebat dacă să mă întorc la masă și să te sărut sau să mă întorc în apartamentul meu, unde mă aștepta pistolul și să îmi pun capăt zilelor. Mă hotărâsem să te sărut și să îți mărturisesc totul, dar când am revenit la masă tu nu mai erai. Nu mi-ai lăsat niciun bilet, nimic. Ca și cum nu ai fi existat. Întâlnirea noastră s-a terminat la fel de brusc pe cum a început. Eram devastat! Timp de un an de zile, m-am dus în fiecare zi în acel local, sperând că te voi revedea, dar nu s-a întâmplat acest lucru. Amintirea ta m-a ținut în viață.

Îmi dau seama acum că indiferent dacă ne vom mai vedea sau nu, tu ai avut și încă ai un rol crucial în viața mea. Datorită ție mi-am continuat viața, m-am iertat, m-am căsătorit cu o femeie excepțională care a murit în urmă cu patru ani și am crescut un bărbat de care mă simt mândru, dar care a murit și el în urmă cu un an. Am trecut prin vremuri grele, dar de fiecare dată când simt că nu mai pot, o ploaie începe să cadă și chipul tău îmi apare în față. Și găsesc puterea de a merge mai departe.

Mi-ai insuflat viață într-o după-amiază ploioasă, și îți sunt recunoscător pentru asta. Oriunde ai fost, oriunde ești, trebuie să știi că te port în continuare în inima mea”.

Sursa

loading...

Mare atenție! A apărut o nouă schemă de fraudă telefonică: o întrebare inofensivă, care vă poate lua totul! vedeți imediat despre ce este vorba ca să vă protejați pe voi și familia voastră

loading...

Poliția îi avertizează pe toți deținătorii de smartphone-uri despre o nouă schemă frauduloasă. Ea este extrem de simplă: sunteți apelat de un număr necunoscut.

Deseori codul telefonic al răufăcătorului coincide cu codurile companiilor locale de telefonie mobilă. El vă întreabă: „Mă auzi?”. În majoritatea cazurilor abonatul răspunde: „Da”. Între timp infractorul înregistrează acest „da” și îl utilizează în timpul operațiilor de confirmare vocală a cardului bancar.

Suzanne Grant, directorul departamentului de protecție a drepturilor consumatorilor din cadrul Federației Americane a Consumatorilor, a anunțat următoarele: „Când pronunțați cuvântul „da”, dumneavoastră vă dați acordul pentru o anumită tranzacție bancară. Mulți consideră că acest lucru este nepoliticos, dar cea mai bună strategie într-o asemenea situație este să închideți apelul.”

Pe lângă fraza „Mă auzi bine?”, infractorii pot să utilizeze și alte întrebări răspândite, care implică răspunsul „Da”: „V-ați plătit facturile?” sau „Aveți o locuință proprie?”

Poliția ne recomandă să ne ferim de răufăcători și:

Să nu răspundem la apelurile cu numere necunoscute.
Să nu dăm informații personale la telefon.
Să nu ne confirmăm numărul la telefon.
Să nu răspundem la întrebările necunoscuților la telefon.
Dacă ați fost apelat de un număr suspect, puneți receptorul și sunați îndată la poliție. Dacă ați primit până în prezent asemenea apeluri, vă recomandăm să vă verificați conturile bancare.

Sursa

loading...

A cunoscut un barbat pe Facebook, a acceptat sa fie sotia lui si a vandut tot ce avea pentru a se casatori cu el, desi nu il vazuse niciodata in realitate. E cutremurator ce a aflat aceasta femeie cu cateva zile inainte de nunta

loading...

O femeie din Marea Britanie vrea sa traga un semnal de alarma referitor la relatiile amoroase stabilite pe internet, in contextul in care din ce in ce mai multe persoane apeleaza la acest mediu pentru a-si gasi jumatatea.

Totul a inceput dupa ce Evangelina Tsadiosou, in varsta de 40 de ani, a cunoscut pe Facebook un barbat din Statele Unite. Cei doi au inceput sa vorbeasca din ce in ce mai mult si, in cele din urma, s-au si cuplat.

Mai socant este faptul ca, desi nu il intalnise personal niciodata, Evangelina a acceptat sa fie sotia lui. Planul era ca aceasta sa vanda tot ce are in Marea Britanie si sa mearga in Canada, pentru a se stabili acolo alaturi de el.

Femeia l-a urmat pana la capat si, orbita de dragoste, si-a instrainat toate lucrurile, de la casa si pana la masina, pentru preturi de nimic.

Socul a fost foarte mare in momentul in care, cu doar cateva zile inainte de plecare, ea a fost contactata de o alta femeie, care i-a spus ca barbatul era un escroc sentimental.

Practic el avea mai multe „relatii” si era logodit cu o gramada de femei din toata lumea, de care isi batea joc. Evangelina s-a hotarat sa vorbeasca si sa isi faca cunoscuta patania pentru ca alte femei sa nu cada in astfel de capcane.

Acum ea vrea sa isi reconstruiasca viata si planuieste sa se stabileasca in Statele Unite, unde vrea sa isi lanseze o cariera in muzica.

Sursa

loading...
loading...

„Elena făcuse un infarct, iar eu am salvat-o. Fiind bătrână și bogată, îmi venise o idee: să am grijă de ea și să rămân eu cu banii. Nu i-am zis nimic de planul meu diabolic, mai ales că avea un fiu. Luasem cea mai proastă decizie cu averea. Într-o zi, femeia mi-a dat o scrisoare. De atunci, trăiesc o adevărată dramă.. „

loading...

Nu-mi mai încăpeam în piele când, într-o dimineață, poștașul a adus scrisoarea pe care o așteptam de luni de zile. Candidasem pentru un post de asistentă medicală în București; o făcusem mai mult la stăruințele mamei mele, care era de părere că, la cei douăzeci și șase de ani câți împlinisem de curând, ar cam fi fost vremea să plec de acasă și să învăț să stau pe propriile picioare.

Mama, după ce a terminat cu felicitările, mi-a smuls scrisoarea din mână și a plecat să le-o arate vecinelor. Eu am rămas singură în camera mea și am început să-mi fac bagajele. La drept vorbind, nici nu aveam prea multe lucruri. Câteva haine și pe Marty, un ursuleț de pluș, singura amintire pe care o aveam de la tatăl meu, care ne părăsise cu mulți ani în urmă.

Despărțirea de mama a fost mai ușoară decât aș fi crezut. Ea plângea în hohote, iar eu încercam să o consolez. Pe undeva, eram fericită că urma să ajung taman în Capitală. Era șansa pe care o așteptam de mult, șansa de a o lua de la capăt, într-un loc nou.

Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns în București a fost să-mi caut o locuință cât mai ieftină. După destul de multe încercări, am găsit o garsonieră pe la marginea orașului, una de la balconul căreia se putea vedea un lan de porumb. Nu era chiar panorama pe care o visasem, dar era un început… M-am înțeles cu proprietarul la un preț decent, pe care să mi-l pot permite din salariul de asistentă.

Bucureștiul mi s-a părut încă din prima clipă un oraș groaznic. Colegii de serviciu mă asigurau că o să mă obișnuiesc, dar pe ascuns mă porecliseră „Provinciala”. Zilele se scurgeau una după alta, fără a aduce cu ele acea schimbare de care aveam atâta nevoie. Cele mai grele erau sâmbetele și duminicile. Prieteni nu aveam, eu fiind o fire mai retrasă de când mă știu. Uneori, se-rile, auzeam râsetele copiilor care locuiau la etajul trei, imediat deasupra mea, sau urletele lui Nea Gigi, mecanicul bețiv de la doi, care venea seara acasă și le făcea educație cu pumnul copiilor și nevestei.

De când mă mutasem la bloc, căpătasem și un obicei nou: stăteam ore în șir la geam și observam persoanele care treceau prin fața scării. Cel mai mult mă fascina o doamnă în vârstă care locuia în apartamentul de vizavi. Să tot fi avut vreo șaptezeci de ani. în fiecare seară, la șapte și jumătate fix, ieșea să-și plimbe pechinezul prin fața blocului.

într-o seară însă, cei doi nu au ieșit din casă la ora obișnuită. Am așteptat preț de vreo cinci minute, dar nu se întâmpla nimic. în cele din urmă, mi-am luat inima în dinți și am ieșit din casă. Am lipit urechea de ușa doamnei și am auzit cățelul lătrând. „Să vezi că s-a întâmplat ceva cu bătrâna…”, mi-am zis.

Am început să bat în ușa apartamentului. Mai întâi încet, pe urmă din ce în ce mai tare. Nimic. Numai bietul cățel scheuna de ți se rupea inima auzindu-l.

loading...

Am alergat în casă și am sunat la 112. în mai puțin de cinci minute, au venit salvarea și pompierii. Au spart imediat ușa și atunci am văzut-o pe bătrână întinsă pe jos. Lângă ea, veghea cățelul. După câte mi-am dat seama, bătrâna făcuse un infarct. Am dus-o imediat la spital, unde doctorul mi-a spus:

— Mare noroc a avut cu tine bătrâna! Dacă nu chemai pompierii, murea sigur. Ia spune, n-are rude?

— Nu știu, domnule doctor. Eu sunt o vecină de-a dumneaei…

— Mda… în orice caz, i-ai salvat viața. Din nefericire, e posibil să rămână paralizată, dar va trăi… mi-a mai spus doctorul înainte de a se apleca din nou asupra bătrânei, care era încă inconștientă.

Era foarte palidă, dar respirația ei devenise regulată. Noaptea aceea am petrecut-o la căpătâiul doamnei al cărei nume nici nu-l cunoșteam. Toate asistentele care treceau pe acolo credeau că sunt fiica ei și mă îmbărbătau:

— Mama ta e mai puternică decât pare. Se va face bine, ai să vezi!

Eu zâmbeam stingherită și le mulțumeam pentru urări. Spre dimineață, bătrâna a deschis ochii, dar după câteva clipe i-a închis la loc. Era încă foarte slăbită. Am decis să merg până acasă și să îl aduc pe singurul suflet la care știam că ține: cățelul ei. Când și-a văzut pechinezul, bătrâna s-a luminat imediat la față.

— Nici nu știu cum să-ți mulțumesc că l-ai adus! mi-a spus bătrâna. El este tot ce mai am pe lumea asta… Pe mine mă cheamă Elena și nici nu știu cum aș putea să te răsplătesc pentru ceea ce ai făcut…

— Să vă faceți bine, asta este tot ce-mi doresc! i-am răspuns.

Elena a fost nevoită să stea în spital încă aproape trei săptămâni, timp în care am hotărât să-l păstrez pe Bobiță la mine. Bătrâna și-a revenit mult mai repede decât crezuse inițial medicul.

— Cred că este, în mare măsură, meritul tău, mi-a spus medicul făcându-mi cu ochiul. în orice caz, după ce se întoarce acasă, să ai mare grijă de ea.

Am luat în serios spusele medicului și, imediat ce s-a întors acasă Elena, m-am oferit să am grijă de ea. Se putea deplasa prin casă, dar numai cu ajutorul unui baston. De cumpărături mă ocupam eu, când plecam de la serviciu. Făceam piața, după care mă întorceam acasă, îi găteam Elenei și îi povesteam ce se mai întâmplase pe la spital. într-o seară, mi-am luat inima în dinți și am întrebat-o:

— Nu aveți nicio rudă?

— De ce întrebi?

— Fiindcă nu am văzut niciodată pe nimeni să vină la dumneavoastră…

Elena m-a privit direct în ochi și a spus:

— Am un fiu, dar nu l-am văzut de mai bine de treizeci de ani.

— Cum așa?

— Vezi tu, cu mulți ani în urmă, soțul meu și cu mine eram proprietarii unui mic atelier de ceasornicărie. Nu era cine știe ce afacere, dar nici nu pot spune că ne mergea rău. Soțul meu lucra toată ziua, iar eu mă ocupam de casă. Toată mândria mea era fiul nostru, Vladimir, care într-o zi ar fi trebuit să preia atelierul. Cel puțin așa speram soțul meu și cu mine. Dar, din păcate, în viață, nu-ți ies întotdeauna lucrurile așa cum îți propui. în timpul unei excursii, Vladimir a cunoscut o fată din alt oraș. S-au plăcut imediat, iar Vladimir ne-a anunțat că el se însoară cu fata asta și că se mută la ea.

— și dumneavoastră ce-ați zis? am întrebat eu, în timp ce amestecam supa.

— Ce să zic? M-am opus! Eu aș fi vrut să rămână aici, lângă noi. Dar cel mai hotărât a fost soțul meu, care voia ca Vladimir să preia ceasornicăria. în fond, pentru asta trudiserăm noi toată viața.

— și ce a făcut Vladimir?

— Vladimir a făcut ce a crezut el că este mai bine… A plecat cu fata. De mic a fost căpos, iar femeia asta cred că i-a sucit mințile.

— și de atunci nu l-ați mai văzut?

— Nu. Soțul meu chiar mi-a interzis să iau legătura cu el. El a sperat mereu ca Vladimir să se întoarcă într-o zi, dar degeaba a așteptat. în scurt timp, soțul meu s-a îmbolnăvit și a murit. Eu nu am putut să conduc singură atelierul, așa că l-am vândut. Cam asta ar fi povestea mea…

— Nu ați mai auzit niciodată de Vladimir?

— Ba da. 0 mătușa de-a lui a primit, cu câțiva ani în urmă, o ilustrată de la el în care îi spunea că nevastă-sa a născut gemeni și că este bine. Mie însă nu mi-a scris niciodată. Pentru orice eventualitate, am adresa lui, dar nu văd de ce să-i scriu eu prima.

— Bine, dar este fiul dumneavoastră! am răspuns eu.

— Da, dar el a ales să ne părăsească pentru fătuca aia. Dacă nu te superi, aș prefera să nu mai vorbim despre subiectul acesta.

Pentru restul serii, Elena a tăcut și s-a uitat în gol. Era foarte tristă…

A doua seară, în timp ce spălam vasele în apartamentul ei, Elena m-a chemat în sufragerie. Când am intrat în cameră, bătrâ-na stătea în fotoliu și ținea în mâini o cutiuță de lemn.

— Vreau să-ți fac un cadou pentru că ai fost atât de bună cu mine, mi-a spus Elena.

— Un cadou? am întrebat eu.

— Da. Vreau să ai de la mine acest inel. Este foarte prețios… L-am primit de la soțul meu, în ziua în care ne-am căsătorit.

— Dar… Eu… Nu știu ce să spun…

— Nu spune nimic. Poartă-l la ocazii speciale. Să-ți amintească mereu de mine!

Era cel mai frumos lucru pe care îl avusesem vreodată! De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, era prima bijuterie de valoare pe care o aveam. După ce ne părăsise tata, mamei numai de bijuterii nu-i ardea. Mereu îmi spusese că noi suntem „oameni modești”. Nu eram chiar săraci, dar nici multe nu ne puteam permite. Iar acum, aveam un inel cu diamant. De purtat, îl purtam numai în casă, pentru ca să nu-mi iasă vorbe pe la serviciu. Oricum, colegele nu mă prea plăceau și nu doream să le dau apă la moară.

După câteva zile, în timp ce făceam curat prin camera Doinei, am găsit sub niște prosoape aflate în dulap mai multe carnete cec la purtător. în primul moment, le-am pus repede la loc, dar, pe urmă, curiozitatea a învins și am început să le răsfoiesc. Elena era bogată! Aș putea spune că era chiar foarte bogată… Cu banii ăia mi-aș fi putut cumpăra un apartament cu patru camere în centrul Bucureștiului și să-l și mobilezi. Am pus cecurile înapoi la locul lor, dar ce văzusem nu-mi dădea pace: câți bani avea Elena! în aceeași zi, bătrâna mi-a dat o scrisoare.

— Pentru cine este? am întrebat.

— Este pentru Vladimir. M-am gândit că ar fi bine să-i scriu. Cine știe cât mai am de trăit… Aș vrea să-l mai văd totuși o dată. Vrei să duci tu scrisoarea asta până la poștă?

— Sigur!

Pe drum, am început însă să mă gândesc ce rost avea să apară acum Vladimir. Bătrâna ar fi putut să moară și nici că i-ar fi păsat lui de asta! Eu eram cea care avusesem grijă de ea. Fără să stau mult pe gânduri, am rupt scrisoarea și am aruncat-o la coșul de gunoi. Când am ajuns acasă, îmi părea rău de ceea ce făcusem, dar faptul era consumat. Toată noaptea m-am zvârcolit în patul meu, fără să-mi găsesc liniștea. A doua zi, arătam ca o stafie, iar colegele mă întrebau dacă nu mă simt bine.

îmi era atât de rușine de ceea ce făcusem, dar nu aveam cui să mă confesez. Elena mă întreba în fiecare zi dacă nu a venit cumva o scrisoare de la fiul ei, iar eu spuneam că nu, că poate n-a ajuns, că doar știe și ea cum merge poșta…

După cam o lună, m-a chemat într-o seară la ea. Am ajuns imediat și am găsit-o în picioare, sprijinită în baston, cu Bobiță alături.

— Am luat astăzi o hotărâre importantă! a spus pe un ton foarte autoritar.

— Da? am întrebat eu.

— îi scrisesem lui Vladimir că sunt foarte bolnavă și că aș dori să-l văd. Se pare însă că lui nici că-i pasă de ce simt eu. Foarte bine! Fie așa cum vrea el!

— Nu prea înțeleg ce vreți să spuneți…

— Ai să înțelegi imediat. Eu am niște bani depuși… Este o sumă frumușică. Aș vrea să primești tu banii aceștia după ce eu nu voi mai fi.

— Nu pot să accept așa ceva…

— Ba poți! Ai să vezi că poți, fiindcă îi meriți!

A urmat o altă noapte nedormită. De mai multe ori aș fi vrut să mă duc la Elena și să-i spun tot adevărul, dar de fiecare dată mă gândeam la bani. Ce mult aveam nevoie de acei bani… Din salariul meu de asistentă medicală nu aș fi reușit niciodată să-mi cumpăr o casă.

A doua dimineață, am ajuns devreme la Elena. Era ziua cea mare! Când am intrat în apartamentul ei, era prăvălită în fotoliu. Am înțeles imediat că avusese un nou infarct și am chemat Salvarea. în drum spre spital, Elena mi-a spus cu glas stins:

— Te rog, sun-o pe mătușa lui Vladimir. Numărul ei este în agenda mea. Ea are numărul de telefon al băiatului meu. Te rog pe tine să-l suni și să-l rogi să vină…

Nu am sunat-o pe mătușă și nici pe Vladimir. în fond, eu eram cea care avusese grijă de Elena, nu Vladimir! A doua dimineață, când m-am dus la spital, Elena m-a întrebat imediat:

— Ce-ai făcut? Ai vorbit cu Vladimir? Când vine?

— Am vorbit cu el și a spus că încearcă să vină, dar nu știe când…

— încearcă să vină… a repetat ea, iar ochii ei priveau în gol. Deci așa…

Aș fi vrut să o întreb de carnetele CEC care erau încă sub prosoapele din dulap, dar mi-am dat seama că nu mă mai auzea. Așa că am plecat spre casă. Spre seară, când tocmai făcusem un duș, am auzit soneria. Cine să mă caute pe mine?! Nu am prea multe cunoștințe în București. Am deschis ușa și în prag stătea un bărbat masiv, cu o barbă neagră și deasă. Intuiția mi-a spus că trebuia să fie Vladimir și am simțit cum înlemnesc.

— Bună ziua, a spus bărbatul pe un ton rece, care nu prevestea nimic bun. Eu sunt Vladimir, dar după felul în care mă privești bănuiesc că știi și cine sunt, și de ce am venit… Vin de la spital, unde am avut o discuție cu mama. Noroc că a sunat-o pe mătușa mea, s-o întrebe de ce nu o vizitează, că altfel nu aflam niciodată că maică-mea este în spital. Dar am înțeles că tu ai fi trimis și o scrisoare pe adresa mea, ba chiar că noi doi am fi vorbit la telefon. Ce ai de spus, domnișoară?

— Eu… Pot explica totul.

— Ba nu poți explica nimic! Ai abuzat de încrederea mamei mele și ai vrut să o jefuiești. Să-ți fie rușine!

A fost prima și ultima oară când l-am văzut pe Vladimir. Până a revenit Elena din spital, eu deja dispărusem din bloc… Au trecut 20 de ani de atunci, dar eu tot nu am uitat de ce am fost în stare.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Sursa

loading...

Un roman care a ingrijit o italianca s-a trezit putred de bogat. Averea colosala primita mostenire

loading...

Un roman de 47 de ani, care a avut in grija sa pe Paula Fagarazzi, de 56 de ani pentru mai bine de un deceniu s-a trezit peste noapte putred de bogat, dupa ce ce femeia care a decedat i-a lasat o avere colosala.

Conform ro.blastingnews.com, sase milioane de euro, atat va mosteni George Dobre, dupa ce Testamentul femeii, atacat in instanta de rudele ei (o verisoara si o matusa) a ramas valabil in fata judecatorilor din Venetia, romanul devenind singurul mostenitor al averii.

Doi ani a durat procesul in urma caruia magistratii au decis ca testamentul femeii este clar si fara echivoc. Dobre, fost ingrijitor personal al Paulei Fagarazzi, a devenit, intre timp, apropiat al acesteia. Presa italiana vorbeste chiar de o posibila legatura amoroasa intre cei doi, asa cum sustin jurnalistii de la nuovavenezia.gelocal.it

Sase milioane de euro. Atat va mosteni George Dobre, un roman de 47 de ani, care a avut in grija sa pe Paula Fagarazzi, de 56 de ani pentru mai bine de un deceniu.Testamentul femeii, atacat in instanta de rudele ei(o verisoara si o matusa) a ramas valabil in fata judecatorilor din Venetia, astfel ca romanul devine singurul mostenitor al defunctei.

Judecatoarea Giuliana Galasso a fost cea care a decis, in numele legii, fara drept de recurs, ca toate bunurile si averea defunctei Paula Fagarazzi sa treaca in numele romanului George Dobe, cel care si-a petrecut ultimii 15 ani alaturi de femeie.

Sursa

loading...

„Mi-am crescut fata singură. Tatăl ei a părăsit-o când avea 4 ani și n-a mai vrut să știe de ea! Zilele astea ne-am întâlnit cu cineva care îl cunoaște și ne-a zis că el are alți copii acum și altă familie. Mi s-a strâns stomacul, gândidu-mă ce simte copilul meu, dar ea a zis…”

loading...

O mamă care își crește copilul singură a învățat totul despre iertare de la fiica ei în vârstă de 11 ani. Mesajul pe care femeia l-a scris pe o rețea de socializare a devenit viral pe Internet.

„Fetița mea nu și-a mai văzut tatăl de când avea doar patru ani. Acum are 11. Cand avea doi ani, tatăl ei m-a contactat și m-a întrebat dacă poate să renunțe la drepturile parentale pentru a nu mai plăti pensie alimentară, iar eu am fost de acord. Am vrut să o scutesc de suferința de a avea un tată iresponsabil, iar sacrificiul financiar era bine meritat, având în vedere că aveam siguranța că nu o va dezamăgi din nou. Nu am mințit-o niciodată în legătură cu cine este tatăl ei sau unde a plecat… Am încercat să îi răspund întotdeauna la întrebări pe înțelesul vârstei ei.

Când fetița avea patru ani, tatăl ei m-a sunat și mi-a spus că a fost diagnosticat cu cancer și că ar vrea să o vadă. Am lăsat să treacă o zi apoi ne-am întâlnit într-un parc. Deși el a cerut să ne vedem două ore, a stat doar 20 de minute și apoi nu am mai auzit niciodată de el…

Însă, într-o vară ne-am întâlnit cu cineva care îl cunoștea și a făcut un comentariu despre cât de mult seamănă fetița cu ceilalți copii ai lui. Persoana respectivă a început să ne detalieze cum tatăl ei s-a așezat la casa lui și are o familie. Mi s-a strâns stomacul gândindu-mă cât de dureros poate să fie pentru ea auzind toate aceste lucruri. Am încercat să închei conversația cât am putut de repede, ne-am îndreptat spre mașină să plecăm, apoi am văzut-o zâmbind. Mi-a spus: <<Mamă… el și-a dat seama cum să fie tată. E un lucru atât de frumos! Mă bucur pentru acei copii!>>.

Aceea a fost ziua în care fetița mea de doar 11 ani m-a învățat tot ce trebuie să știu despre iertare!”.

Sursa

loading...

„În urmă cu 10 luni, am făcut cunoștință cu Claudia. Mi-am luat inima în dinți și am ieșit cu ea la un restaurant, mă cam îndrăgostisem de ea. Voi știți cine era fata asta, de fapt? Am rămas mut, mut. Ce destin să fi avut eu?!” De necrezut cine era femeia cu care s-a întâlnit bărbatul tocmai la Sibiu:

loading...

Străzile din Sibiu erau încă ude. Plouase toată noaptea și tunetele groaznice ale acelui mijloc de iulie mi se păruseră niște lovituri puternice venite să-mi întrerupă visele. Eu, după ce adorm, desfășor o activitate onirică incredibilă, și sunt mândru de asta, dar uneori am impresia că îmi dirijez visele după ce le-am provocat, într-atât detaliile lor depășesc obișnuitul.

Astă-vară, visul meu cel mai obsedant era Claudia. E drept că această femeie tânără și frumoasă, cu un aer distant și enigmatic, cu plete lungi, castanii, exista și în realitate, dar, pe viu, n-o văzusem decât de patru ori -trecând în grabă pe strada mea – și creatura din vis era mult mai amănunțită.

Știam că o cheamă Claudia de la un vecin care îmi spusese și unde stă. Misterioasa Claudia locuia pe strada mea. Adică pe strada Florilor. Se mutase de curând și stătea doar cu mama ei. Visul cu Claudia se repeta frecvent. Apariția onirică mă tulbura mai mult decât cea fugitivă din realitate. Femeia din vis era îmbrăcată, cel mai adesea, în alb și nu mai trecea grăbită, ci zăbovea de fiecare dată, câteva minute, în fața casei mele, parcă admirând mușcatele de la ferestre.

În noaptea aceea de iulie cu tunete și fulgere am visat că, de fapt, e ziuă, e soare, că ies în stradă și o prind de mână pe Claudia, vorbindu-i despre dragostea pe care am început să i-o port. Tot în acel vis de iulie o întrebam de ce nu mai are haine albe, de ce poartă acum o bluză de culoare galbenă care îi dezgolește umerii și pentru că nu îmi răspundea, îi spuneam că vom pleca mâine la mare, vom închiria o ambarcațiune și că poimâine o voi obliga să se urce într-un dirijabil, într-un balon imens care va survola litoralul.

Ea vorbea în sfârșit și se interesa ce vom face după cele două călătorii. Ii promiteam un hotel fantastic, cu o cameră galbenă ca noua ei bluză, cu perdele somptuoase, cu două tablouri – un ulei și o acuarelă cu verde și albastru – și o lampă montată pe un picior de cristal. șapte trandafiri galbeni ar fi împodobit masa de pe un balcon oval cu vedere spre un golfuleț, spre plaja cu șezlonguri dungate și cu un mic restaurant…

Precizam că i-aș oferi vin, că, totodată, mi-aș oferi vin și că vinul îmi dă o dispoziție romantică și o dorință extraordinară de a cuceri. „Micul dejun în cameră?”, mă iscodea femeia din vis. Da, bineînțeles, în cameră – și îi declarasem că n-ar conta ce se găsește în farfurii, importante ar fi doar privirile noastre întrepătrunse.

Când m-am trezit din somn, în zorii de după noaptea aceea cu tunete, având în minte doar imaginile femeii onirice, m-am hotărât brusc să-mi transform visul în realitate. Sau măcar să încerc, deoarece nu știam dacă e posibil.

Eram în concediu… Am stat un sfert de oră sub duș, apoi m-am îmbrăcat sport și am pornit – ca să-mi limpezesc gândul sau să-l lipesc mai bine de creier – pe străzile ce erau încă ude. Mi-am luat și câinele, un boxer care se ghidează după principiul „Trăiește sălbatic și periculos, aici și acum!”. N-a ratat nicio baltă de pe traseu.

loading...

La vremea aceea, câinele era singurul meu prieten și singurul meu colocatar. Am luat-o încetișor pe strada mea în jos, am cotit spre stânga, am parcurs și jumătate din străduța următoare, apoi, când am ajuns la o mică răscruce de drumuri, mi-a venit marea idee: s-o pândesc pe numita Claudia, să-i ies înainte și – sub un pretext oarecare – să intru în vorbă cu ea. M-am întors grăbit acasă, decis să-mi pun planul în aplicare.

Am pândit-o trei zile, din curtea mea. Fumam pe un scaun de răchită, cu ochii la orice mișcare de pe stradă, așteptând să apară femeia din vis. În sfârșit, Claudia s-a ivit (tot grăbită) la vreme de amiază. Am ieșit repede din curte, i-am tăiat calea, am schițat o mică reverență și i-am zis cu cel mai șarmant zâmbet pe care îl aveam la mine:

— Domnișoară, te văd mereu și am impresia că te știu de undeva…

De fapt, o știam foarte bine… din vis.

— Oare de unde? s-a mirat ea.

— Eu locuiesc aici…

— Sigur nu de aici, pentru că eu nu locuiesc în casa dumitale.

— Poate de la vreun salon auto? Sunt vânzător de automobile.

— Eu n-am permis de conducere și nici nu mă dau în vânt după mașini. Îmi place mersul pe jos.

— În cazul acesta, te-aș putea însoți câțiva pași, dacă te grăbești, ca să ne amintim, totuși, de unde ne cunoaștem.

— Nu-i nicio problemă să ne plimbăm până la capătul străzii, unde stau eu. Dar mi-am amintit!

— Zău?

— Mi-am amintit de unde ne cunoaștem!

— Nu e timpul pierdut… Ai accepta invitația mea la un ceai sau la o cafea?

— Mă inviți… în oraș?

— Da.

— Vai, ce… abordare curajoasă! Ce manieră, tipic masculină, de a nu irosi timpul!

— „Fugit ireparabile tempus”.

— Adică timpul fuge ireparabil!

— Cam așa ceva.

— N-am nimic împotriva unei ieșiri în oraș, mai ales că nu m-a mai scos nimeni în ultima vreme. Vecinii trebuie să socializeze. Însă, apropo de timp, acordă-mi, te rog, un ceas, ca să mă schimb.

— Foarte bine! Mă duc și eu să-mi schimb hainele. Ne întâlnim tot aici?

— Tot aici.

„Lipeala”, sau cum vreți să-i spuneți, a decurs mult mai repede și mai ușor decât m-am așteptat.

Tânăra – în vârstă de douăzeci și cinci de ani – era volubilă, prietenoasă, dornică de comunicare, nu distantă, așa cum credeam. După ce ne-am plimbat puțin prin parc, am dus-o la un restaurant… poate nu așa de mic și cochet ca acela din vis. A fost o seară plină de promisiuni și speranțe. Eu sărisem din vis în realitate, dar încă credeam că visez.

Prietenia și dragostea noastră s-au înfiripat într-un ritm alert… În decurs de numai câteva săptămâni, ieșind împreună, ne-am descoperit multe afinități și trăsături comune. Iar după cinci luni, ne-am logodit în taină, fără asistență, seara, pe întuneric, în curtea unei biserici din apropierea caselor noastre.

Oare câte dintre vise sunt premoniții? Acum, la zece luni de când am făcut cunoștință pe stradă cu femeia din vis, nu mai locuiesc doar cu câinele, ci și cu Claudia, iubita mea.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Sursa

loading...

Un chirurg român i-a spus unui pacient să-și vândă casa pentru operație. Imaginați-vă că bietul om suferise un accident rutier, a fost operat o dată și urma să facă asta din nou. I-a explicat medicului că nu are bani, că sunt amărâți. Nici că i-a păsat. Dar viața i-a întors-o rău doctorului: ce-a pățit chiar el

loading...

Poliţiştii Serviciului de Investigare a Criminalităţii Economice și cei de la Direcția Operațiuni Speciale a Poliției Române au surprins în flagrant delict un medic, în timp ce primea 800 de euro de la un pacient, pentru a-și îndeplini atribuţiile de serviciu. Inițial îi spusese pacientului să își vânda casa dacă nu are bani.

Un medic specialist din Târgu Mureș a fost surprins în flagrant delict, în timp ce primea 800 de euro de la un pacient, cu scopul de a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu.

În fapt, în luna iulie a anului trecut, pacientul a fost victima unui accident rutier, în urma căruia a fost operat de către medicul în cauză, urmând ca, ulterior, să fie operat din nou.

La data externării, medicul i-ar fi spus soţiei pacientului că o astfel de operaţie costă 1.000 de euro, sumă care trebuie împărţită cu medicul anestezist şi cu medicii rezidenţi. Întrucât familia pacientului nu are posibilităţi materiale, i-ar fi spus medicului că îl vor contacta când vor obţine banii respectivi.

Din primele cercetări a rezultat faptul că, medicul specialist ar fi condiționat efectuarea unei a doua intervenții chirurgicale de plata „datoriei” de 1.000 de euro pentru prima operație, îndemnându-i pe pacient și aparținător să vândă diferite bunuri din gospodărie şi chiar locuinţa, dacă este nevoie pentru obținerea acestor sume de bani.

Medicul a fost reţinut, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de „luare de mită”.

Suportul de specialitate a fost asigurat de Direcţia Operaţiuni Speciale din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române.

Sursa

loading...
loading...

Femeia stătea în cadă, când câinele ei a muşcat-o de mână. Ea a rămas profund uimită când a ieşit din baie.

loading...

Istoria câinelui Patch a făcut o mare gălăgie în mass-media, după ce şi-a salvat familia de la incendiu. Patch face parte din familia lui Nola şi Richard Devis împreună cu copii lor Andrew şi Clara. L-au adus în casă pe când era un puiuţ. În timp a crescut atât de mare, încât în casă nu mai era suficient loc şi pentru el.

Din această cauză părinţii se gândeau să-i găsească o altă familie, cu toate că Andrew şi Clara nu erau de acord. Fiind sub presiunea copiilor, maturii au amânat decizia finală. Dar ei nici nu îşi dădeau seama cât de mult le-ar fi influenţat viaţa acea decizie.

Într-o seara Nola stătea în cadă, în acel loc unde Patch nu intra datorită fricii faţă de apă. Femeia fiind singură acasă, a decis să se relaxeze şi a dat drumul radioului. Dintr-o dată câinele a intrat peste ea, a apucat-o de mână şi a început să o tragă afară din baie. Nola a înţeles că Patch este deranjat de ceva, astfel şi-a pus halatul şi a deschis uşa. În acel moment flăcările au cuprins deja toată casa şi se îndreptau spre baie.

Câinele şi-a dus proprietara prin foc. “El a mers în faţa mea şi tot se întorcea pentru a se asigura că îl urmez”. Şi au ieşit în curte din casa înflăcărată.

Nola a observat cum maşina lor stătea foarte aproape de flăcări şi instinctiv a vrut să intre în casă după chei, ca să dea mai departe de flăcări automobilul. Însă Patch nu i-a permis să se apropie de casă. S-a pus în faţa ei şi a început să latre ameninţător.

În câteva momente în casă a avut loc o explozie. Nola nici nu putea să-şi imagineze ce s-ar fi întâmplat cu ea, dacă nu era Patch ca să o salveze. În acelaşi an câinele a primit o medalie pentru curaj.

La scurt timp după eveniment familia Devis a fost capabilă să-şi cumpere o casă mai mare, unde era loc suficient şi pentru eroul lor.

Sursa

loading...
loading...
loading...